Zi de adio...

Zi pe care nicio patratica de ciocolata alba nu i-o va reda, zi pe care, inevitabil, timpul nu o va cere inapoi. A sta sub un acoperis nesigur a fost mereu o provocare, a facut-o fericita pentru ca ea era genul de fata care, in ciuda piedicilor, reusea. Azi nu a reusit. Absolut nimic. Vrea sa se intoarca in locul in care se simtea acasa, sa scape de toate acele haine asezate, asortate si potrivite pe ea doar pentru a indeplini un scop, sa se aseze intr-un colt, sa planga. Acum nu ar putea sa verse nici macar o lacrima. E obligata sa puna pe chip un zambet ironic. De fapt, ce e de discutat? Asa a fost mereu. Falsa pentru fericire. Cei doi "f" pe care nu i-a putut pune niciodata in balanta, care au distrus-o. Dar timpul nu se pierde. Nu, nu si nu. Sa stai si sa mangai niste rani, sa le adori, sa le venerezi, sa le saruti...Dor de o mie de ori mai mult cand se vindeca. Nu mi-as compara viata cu un pumn de cenusa, desi a ajuns ca unul. In ciuda a ceea ce se intampla in realitate, visul meu ramane unul dintre cele mai frumoase, pentru ca fara aceasta "falsitate" as fi nevoita sa urlu un adevar la fel de nebun ca si starea mea de acum. Imi impun zi de zi sa domin sclipirea din ochii altora, nu sa o starnesc inspre mine...