luni, 18 octombrie 2010

Rehab.















Mi'am zis sa ma las...Prietenii mi'au spus acelasi lucru. De obicei nu trebuie sa aud un lucru de zeci de mii de ori. Inteleg repede. Si totusi de ce nu ma las?

Ma afecteaza. Stiu. Mai mereu am ochii umflati si imi pocnesc degetele...E dificil sa sustii o astfel de greutate. De obicei, cand ma pierd in aceasta problema, deschid o carte sau imi refac machiajul. Nu imi iese nimic. Cartea contine cuvinte. Cuvintele au intelesuri...Intelesurile duc la problema mea. Machiajul imi creeaza alte probleme. De obicei ma limitez la fond de ten si putina culoare pe buze, pentru a nu da impresia de perfectiune stearsa. Dar, nu, nu rezolv nimic cu asta...

Din nou imi spun ca trebuie sa uit. Nu poate fi chiar atat de greu. Dar in fiecare zi am acest dor care ma ingenuncheaza. E posibil sa fie un ansamblu de probleme, altfel nu mi'as explica modul grav in care esuez. Trebuie sa ma las cumva...

Ideea de placere e mai presus totusi...si, da! Sunt inca in pat, fara sa citesc. De obicei citesc cand ma asez pe pat. Acum nu. Acum gandesc problema fara sa'mi caut scuze. E ridicol si ma irita acest lucru. E ca un puzzle prost. Multe vene pline, muschi incordati, un bronz scarbos de natural, o privire frumoasa, o voce prea placuta. As spune ca e exagerat de bine sa stai langa el. Exagerarea ma enerveaza.

Drogul meu. Vreau dar nu renunt.

Niciun comentariu:


"Îmi place s-o ascult cînd îmi vorbeşte
Dar de un cîntec mult mai mult mă-ncînt:
Nu ştiu cum calcă zîna îngereşte,
Dar Doamna mea păşeşte pe pămînt.

Şi totuşi jur că n-are-asemănare
Cu cele ce se cred rupte din soare!"

(traducere dupa W. Shakespeare)