vineri, 30 aprilie 2010

"Alo"...


Ce idioata. Sta cu telefonul in mana de o ora. E intinsa pe patul acela mizerabil, parul ei e gras, e inca machiata, chiar daca au trecut doua zile de cand sta neclintita in casa. Nu isi doreste altceva decat sa numere zilele saptamanii...Luni, marti, miercuri...

Se opreste. Telefonul suna.
.."Alo"...

E o conversatie scurta. In doua minute a uitat cu cine a vorbit. Probabil era acel tip enervant...Nu e genul ei dar era putin ametita cand i'a dat numarul...si cand a iesit cu el...

Stii care e problema ei? A fost obisnuita sa fie admirata, a fost invatata sa aiba nasul sus, i s'a impus ca e frumoasa, ca poate orice. Ei bine, acum nu mai poate. Tremura, plange. Isi doreste si nu intelege de ce nu e de ajuns. De ce inima a ajuns cel mai mare dusman? De ce ratiunea a plecat de langa ea atunci cand orice idee, orice vis o implora sa ramana.

Trebuie sa intelegi...Nu i s'a mai intamplat pana acum. A cazut intr'o farsa, pe care, fara sa stie, si'o planuise singura de mult timp.

Telefonul nu va suna...Ce gluma buna. Stie, e idioata. Nu va suna cum nu a sunat nici pana acum. Si totusi se duce cu gandul la el. Mii de intrebari, intrebari mai tampite ca ea. Cate porcarii face. Parca ar fi o pustoaica. Apoi isi da seama...E o pustoaica.

Se mai uita odata la telefon...Si daca suna? Si cade din nou pe pat, cu gandul dus departe, purtata de aceleasi dorinte ridicole. Idioata.

Niciun comentariu:


"Îmi place s-o ascult cînd îmi vorbeşte
Dar de un cîntec mult mai mult mă-ncînt:
Nu ştiu cum calcă zîna îngereşte,
Dar Doamna mea păşeşte pe pămînt.

Şi totuşi jur că n-are-asemănare
Cu cele ce se cred rupte din soare!"

(traducere dupa W. Shakespeare)