Nu ai acel ceva special care sa te faca fericit.

Special.


Care e problema cu acest "special"?
E acea calitate apreciata de oricine. Esti frumos? Esti inalt? Esti destept?

Esti special?
Si de aici porneste tot. Frumusetea nu poate lovi banalitatea, punand'o la pamant.
Ideea e ca fiind banal, obligatoriu esti invizibil.
Esti acolo, singur...

Esti nemultumit de ceea ce ti se ofera dar totusi vrei si tu o bucata.
De ce?
Pentru ca cei din jurul tau sunt fericiti.
Fericirea e mai presus de toate. Doar cei speciali sunt fericiti. Nu e un dar, nu iti este oferita. Fericire ti'o faci.
Nu te poti plange ca nu esti fericit, daca refuzi sa iti creezi acea aura de buna dispozitie.
Nu'ti poti minti zambetul, sau mai mult de atat, nu poti cauta sa tragi alte persoane in nefericirea ta.

Nimeni, dintre persoanele speciale cu adevarat, nu isi doreste sa te asculte si sa inteleaga de ce nu'ti convine ceva.
E ca si cum nu ti'ar conveni fericirea.

Trist.

Si de aici cauti libertate. Nu esti liber daca esti banal. Esti captiv intre reguli si dorintele celorlalti.
Nu zambesti prea mult pentru ca...
Nu zbori de fericire pentru ca...
Nu dansezi in public pentru ca...
Nu canti pentru ca...

Pentru ca?
Pentru ca ti'e frica sa fii special.
Sau crezi ca esti special?!
Cum e defapt?
Care e problema?