miercuri, 31 august 2011

النعناع...


Tii mana pe piept, ai vrea sa ajungi la inima, sa o repari de una singura, sa nu fii nevoita sa privesti inapoi pentru a umple niste goluri absurd de mici in realitate. Te intrebi de ce impactul e atat de mare cand sentimentul e atat de slab. Nu intelegi de ce nu plangi, de ce nu te prostesti putin, de ce, in loc de asta, te sfasii pe interior. Te gandesti ca nu ai iubit, ca ai fi vrut dar nu ai putut. Te gandesti ca nu ai fost lasata... si iti dai seama ca totul e o razbunare contra sinelui. Toate aceste gesturi care te zgarie pe suflet, toate aceste cuvinte pe care le repeti sunt acolo pentru a-ti aminti ca ai pierdut in fata a nimic, ca ai luptat pentru ceva ce nu-ti doreai. Ai fost egoista, scarbos de lacoma... Ai permis sa-ti fie spuse niste cuvinte pe care nu ai fi vrut sa le asculti, doar pentru a-ti plange de mila in fata unor persoane care nu au inteles. Ai incalcat niste principii, ai preferat sa iei totul ca si cum ar fi roz, ai mangaiat fiecare greseala majora ca si cum, daca s-ar fi rupt si ar fi fost data uitarii ai fi pierdut o parte importanta dintr-o poveste timida si tinereasca de dragoste.
...In tot acest timp puteai sa mai citesti o carte!

Niciun comentariu:


"Îmi place s-o ascult cînd îmi vorbeşte
Dar de un cîntec mult mai mult mă-ncînt:
Nu ştiu cum calcă zîna îngereşte,
Dar Doamna mea păşeşte pe pămînt.

Şi totuşi jur că n-are-asemănare
Cu cele ce se cred rupte din soare!"

(traducere dupa W. Shakespeare)