marți, 6 aprilie 2010


Te-am visat. Nu te-am mai visat pana acum si nu sunt sigura ca te cunosc de undeva. Dar canti. Canti la pian. Ai o privire rece, ca de gheata, dar melodia incalzeste sufletul, trimite unde de energie. Camasa aceea neagra...nu te-am mai vazut pana acum dar mi se pare atat de normal ca nasturii sa fie pusi gresit. Esti distant chiar daca eu sunt exact in fata ta. Cateodata tremuri. Parca ai implora linistea, parca ai auzi degetele mele pocnind de emotie, sau respiratia, sau rasuflul sec pornit din inima.

Esti neglijent cu tine, dar nu si cu ceea ce faci. Mergi delicat de-a lungul clapelor fara griji. Parca acestea sunt singurele momente in care tremurul acela se mai calmeaza, parca melodia reprezinta clipa in care te retragi, in care iti inchei camasa cum trebuie, in care te ridici de pe scaun si te pierzi in intuneric. Ma lasi singura fara a-ti fi dor sau...Ti-ai aminti macar?

Sunt aici. Te ascult cum nu te-a mai ascultat nimeni. Nu stiu nimic despre tine, nu stiu ce incerci sa-mi spui prin acel mers fin al muzicii. Sunt mai aproape acum. Ma uit in ochii tai si vad ochii mei. Tot ce stiu, toate lucrurile de care imi este frica licaresc undeva, in acei ochi pe care i-am vazut o singura data, de parca ar fi fost un vis.

Noapte buna.

Niciun comentariu:


"Îmi place s-o ascult cînd îmi vorbeşte
Dar de un cîntec mult mai mult mă-ncînt:
Nu ştiu cum calcă zîna îngereşte,
Dar Doamna mea păşeşte pe pămînt.

Şi totuşi jur că n-are-asemănare
Cu cele ce se cred rupte din soare!"

(traducere dupa W. Shakespeare)