joi, 1 aprilie 2010


Seara. Trasuri negre trec pe acelasi drum de piatra ce joaca rotile cu o ascutita finete. Luna, cateva stele, un vant placut. Tufe de liliac alb se inalta peste gardurile negre, decorate frumos cu modelul unor cercuri puse in lant. Focul din acel felinar negru, cu baza aurie e slabit de putere. Lumina sfioasa se reflecta in geamurile mari ale unei cladiri impunatoare. Albul acesteia lumineaza peisajul facandu'l pur, curat.

Se aude inca o trasura...E aceeasi trasura de seara trecuta, calul alb si acel viztiu cu pelerina neagra, facuta parca sa acopere orice detaliu in mister. Pleaca...In urma ramane o tanara cu o rochie la fel de alba ca florile de liliac, decorata atent cu bucatele de dantela. O palarie din voal acopera parul atat de blond, atat de frumos asezat, atat de lung. Se aud tocuri. Porneste spre usa cladirii, pasi marunti, discreti. Ramane in fata scarilor de marmura analizand imensa casa ca pe un altar frumos pictat.

O lumina. Ochii ei, pierduti parca, zaresc acea sclipire provenita de la o lumanare si capata un nou sens. Nu mai sunt puri. Un zambet deloc timid cuprinde usor obrajii tinerei, iar zgomotul tocurilor continua. Usa...acea usa care odata se impunea tulburand privirile, se deschide acum usor, fara batai, fara rusine. Un hol intunecat ghideaza fata misterioasa catre aceleasi trepte acoperite cu un covor rosu, ca seara trecuta. Palaria ii cade printr'un simplu gest al mainilor, iar parul blond aluneca pe umeri. Camera luminata e la capatul scarilor, usa e deschisa si un miros de lacramioara cuprinde toata casa...

E aceeasi caldura discreta, aceeasi iubire pe care o va trai fara regrete in secolele urmatoare. E in fiecare tanara...E dragostea vinovata a unei clipe nevinovate.




Niciun comentariu:

Follow Alexandra F.


"Îmi place s-o ascult cînd îmi vorbeşte
Dar de un cîntec mult mai mult mă-ncînt:
Nu ştiu cum calcă zîna îngereşte,
Dar Doamna mea păşeşte pe pămînt.

Şi totuşi jur că n-are-asemănare
Cu cele ce se cred rupte din soare!"

(traducere dupa W. Shakespeare)